Revin la Berlin cu bucuria regăsirii unui spaţiu mental al inovaţiei, al experimentului al căutărilor şi, mai ales, al toleranţei. Festivalul internaţional de Film de la Berlin a ajuns acum la a 63-a ediţie.

După ce s-a născut şi a crescut într-o Germanie divizată, acum este de o maturitate generoasă şi elegantă, manifestându-se într-o casă nouă, un palat al filmului care, împreună cu întreaga zonă Potzdammer Platz s-a ridicat acolo unde înainte de 1989 trece Zidul Berlinului.

Din momentul în care s-a decis mutarea capitalei Germaniilor re-unificate înapoi la Berlin, arhitecţii au inclus în planurile de dezvoltare aceste centru al filmului care cuprinde mai mult de zece săli de cinematograf, hoteluri, o imensă sală de ceremonii, un muzeu dedicat artei filmului. Simt că şi eu fac parte din acest proiect, căci am stat la marginea gropii de fundaţie a blocurilo din Potzdammer Platz, am privit cum de la an la an acest loc a crescut, iar anul acesta se împlinesc 13 ani de când festivalul se desfăşoară în acest nou spaţiu. Dar anul acesta se împlinesc 80 de ani de la urcarea la putere a Partidului Naţional-Socialist, de la câştigarea politică a alegerilor din 1933. Festivalul reaminteşte lumii, şi Germaniei, de acele vremuri printr-o serie de proiecţii ale filmelor din Republica de la Weimar.

Am văzut filmul de deschidere al Festivalului, „The Grandmaster”, în regia lui Wong Kar Wai, la o oră după ce a avut premiera mondială. Unul dintre cele mai frumoase cinematografe din Berlin, un palat al filmului de un art deco colorat, cu vitralii imense, Friederichstadt-Palast, a găzduit o a doua premieră, precum şi transmiterea înregistrării ceremoniei de deschidere. Poate şi pentru că era doar o înregistrare, sala, cu un public majoritar german, a reacţionat prompt şi vehement: cu huiduieli la apariţia lui Bernd Neumann, Ministrul de Stat pentru Cultură şi Media,