Urbea în care vânzările comercianţilor cresc doar în ziua de pensii are datorii de 1,5 ori mai mari decât bugetul. Localnicii nu mai au decât o singură speranţă: redeschiderea exploatării miniere.
Venind dinspre Petroşani, pe valea Jiului de Vest, înainte de a intra în Vulcan trebuie să faci la dreapta pentru a intra pe drumul către vatra oraşului Aninoasa – localitate ciobănească, apoi minieră, acum falimentară, veche de peste 500 de ani.
Trebuie să mergi încet, pentru că drumul e prost, plin de gropi, aşa că ai tot timpul să admiri un peisaj rural ce capătă, pe parcurs, accente urbane. La început, te va însoţi vuietul surd al râului Aninoasa, care curge cam nervos înapoi, spre Jiu (în albia proaspăt regularizată din fonduri europene), dar şi mireasma îmbătătoare a teilor, salcâmilor şi florilor de munte de pe marginea şoselei. Grădini şi case primenite ca de sărbătoare, căţărate pe versanţii văii, se întrevăd prin gardurile gospodăriilor.
După câteva curbe însă, acest picior de plai se transformă într-un fel de coşmar postindustrial în care vilele şi blocurile îngrijite ale localnicilor sunt parcă înghiţite de ruinele descărnate ale mastodonţilor unei foste exploatări miniere. Fostul sediu administrativ al minei este o clădire ce-ţi dă frisoane şi când te uiţi la ea într-o dimineaţă însorită de vară, d’apăi să-i vezi ochii goi ai ferestrelor dezrămate într-o noapte fără lună!
De altfel, cam tot ce nu e bloc sau casă de locuit, tot ce aparţine administraţiei de stat, priveşte cu ochi goi către populaţia deznădăjduită care, vrând-nevrând, este nevoită să trăiască aici.
Aceasta este Aninoasa anului 2013, o bijuterie a naturii montane năpădită de rugina şi molozul industriei părăsite, sub ochii goi ai administraţiei de stat. Aceasta este localitatea care, în premieră pe ţară, şi-a cerut insolvenţa şi a obţinut-o, chiar ieri, de la Tribunal
