Presa scrisă și vorbită, Internetul, discuțiile în cîrciumi și în autobuze – toate tratează problema revoltelor, așa cum înainte de weekendul protestatar tratau chestiunea conflictului Arafat vs. Băsescu. Chiar dacă s-au auzit voci argumentînd că e posibil ca protestele să aibă drept consecință o regrupare și o întărire a forțelor PDL-ului, într-o situație asemănătoare cu cea din Franța gaullistă a anului 1968, tind să cred că partidul de guvernămînt este principalul perdant al acestor evenimente, chit că vor continua ori ba.

La guvernare însă nu e PDL de unul singur, chit că așa pare. Mai sînt UNPR și UDMR. Dacă primul e un partid-glumă format din rejectați și traseiști, pe care nu mi-e deloc clar cine l-ar vota, cu excepția familiilor și a prietenilor apropiați ai membrilor săi, UDMR-ul are, în mod constant, niște votanți cu un profil (etnic) clar. Care votanți sînt foarte probabil la fel de nemulțumiți și de dezamăgiți de actuala guvernare. N-are a face, căci UDMR-ul se comportă, din multe puncte de vedere, ca un restaurant într-o zonă cu vad turistic, ai cărui patroni știu că nu trebuie să se strofoace prea tare în ceea ce privește calitatea, clientela venind oricum. Sau, și mai corect poate, ca patronii unicului birt din sat: clientela vine că n-are unde altundeva să se ducă.

Astfel, dacă în anii ’90, UDMR știa în general să comunice bine cu reprezentanții societății civile și avea în anumite privințe un discurs europenizant (pe atunci Europa însemna exclusiv democratizare, modernizare și altele asemenea), situația, mai cu seamă din 2000 încoace, pare a se fi schimbat enorm. Nu mă refer neapărat la pragmatismul cu care UDMR vine oriunde este chemat. Există și alți termeni, mai puțin eleganți, cu care acest tip de politică ar putea fi gratulat, dar pînă la urmă poate că nici asta nu are, o așa de mare importanță.