Se juca pe vremea mea “dintre Pic şi Poc, noi alegem…”. Şi fiecare trebuia să aleagă unul dintre personaje. Care era scopul respectivului joc nu mai ştiu. Dar pe 25 mai 2013, în sâmbăta care tocmai a trecut, cea mai importantă finală europeană la fotbal mi-a adus aminte de aceste glume din copilărie, care ne făceau zilele mai puţin lungi şi aşteptarea mai puţin complicată. Când foarte mulţi se aşteptau la un meci decisiv între două echipe spaniole, Barcelona şi Real Madrid, care să joace cu frumuseţea sângelui latin în tâmple, care să facă spectacol, nu să paseze robotic, tabela a indicat altceva: o finală cât se poate de nemţească, o finală a continentului care a semănat foarte bine cu o finală naţională a Germaniei.
Până am terminat noi de dat pronosticuri, până ne-am dezmeticit bine şi am prins la televizor meciurile pe care doream să le urmărim, ne-am trezit cu o finală Champions League 2013 între Borussia-Bayern. De ce ar fi mai puţin pasionantă o finală 100% nemţească decât una 100% spaniolă?, m-a întrebat un apropiat care nu se pricepe bine la fotbal, dar care ţine ca toţi să primească prezumţia de nevinovăţie. Am încercat să explic, să mă agăţ de clişee, să mă leg de sentimentele pe care le am faţă de Spania şi de spanioli, dar mi-am încheiat pledoaria promiţând că voi vedea meciul, lăsând deoparte prejudcăţile. Un meci pe care, de obicei, apropiaţii fac orice pentru a-l urmări împreună, umăr la umăr, de pe aceeaşi canapea sau de la acelaşi capăt de lume, o finală plină de orgolii şi de aşteptare, pe care numai cei prea singuri pe lume ar fi putut să o lase să treacă prin faţa ochilor, de parcă nici nu s-ar fi consumat. Pentru toţi ceilalţi iubitori de fotbal care au reuşit să facă loc chefului de competiţie în orarul strâmt pe care îl ţin agăţat de propriile destine, Champions League a rămas, fie şi în aparenţă, o prioritate.
N-au jucat
