Visul european. Despre cum, pe tacute, Europa va pune in umbra "visul american"

Se intimpla sa rezulte fraze de genul:

Daca visul european este sfirsitul istoriei, el sugereaza totusi inceputul alteia. Ce devine important in noua viziune europeana a viitorului este transformarea personala, si nu acumularea materiala individuala. Noul vis nu se concentreaza pe acumularea bogatiei, ci pe inaltarea spiritului uman.

El scoate omenirea din inchisoarea materialista, in care a fost prizoniera din primele zile ale Iluminismului din secolul XVIII-lea, la lumina unui nou viitor motivat de idealism” (pg. 16)

Asa de aiuristic suna toata cartea, cind nu este o insiruire plicticoasa de statistici aduse din condei ca sa demonstreze titlul. Iar titlul, asta trebuie sa o recunosc, e foarte reusit, te atrage. Dincolo de coperta, se afla insa cea mai sofisticata colectie de baliverne pe care am citit-o in ultima vreme.

Nu stiu cum este Rifkin ca om, dar citind cartea asta mi-l inchipui: un hippiot intirziat, intr-un decor feng-shui, cu ceva fum plutind prin incapere, zimbind usor timp si strigind: “peace, brother!”. Nu considerati fraza de mai sus un atac la persoana, ci o descriere a unei stari de spirit, un cliseu. Si am tot dreptul, pentru ca omul scrie numai in clisee.

Dupa cum zice chiar el in introducere, Rifkin este copilul acelei generatii din `68 care voia sa fie pace in lume, tot omul sa fie fericit si sa fie bine. Un copil intirziat, care nu s-a prins ca ai lui au ajuns la putere (Clinton, Blair) si continua sa scrie retete universale de fericire.

Iar Rifkin zice, fratilor, peace!, am gasit: e Europa. Acolo lumea nu cauta implinirea materiala, ci doar pe cea spirituala, acolo ai concedii lungi si job scurt.

Dar, uite, ca am inceput cu criticile si nu v-am spus despre ce este cartea!

Deci, in primul ca