Ionel era un bărbat chipeş, cu părul negru şi ondulat, cu ochii de tăciune şi o mustaţă deasă şi neagră, mare cât un vrăbioi. Făcuse o facultate şi lucra ca inginer la aprovizionarea unui grup de şantiere de construcţii. Toată viaţa şi-o petrecea pe drumuri, de aceea l-au poreclit “fărăţară”.

Sâmbătă, pe la ora cinci după-amiază, când se mai înmuia căldura şi cei care veniseră de la slujbe tocmai terminaseră de mâncat şi se destindeau puţin după o săptămână de lucru, la turcu’, în chioşcul din curtea plină de flori şi de răcoarea salcâmilor bătrâni de peste o sută de ani, se adunau, unul câte unul, prietenii din copilărie şi ­vecini pe aceeaşi stradă.

Adunarea era musai, pentru că venea în vizită Ion “fărăţară”, unguru’, şi trebuia văzut, pipăit, iubit, insultat, pupat şi altele, cum îi stă bine unui prieten vechi care n-a mai dat ochii cu ei de vreo doi ani. Şi, cum acesta îşi anunţase sosirea cu trei zile înainte, Coana Mare, mama turcului Tică, pregătisebunătăţi, pentru că acest pui de ungur îi căzuse la suflet de cum îl cunoscuse în perioada când au fost refugiaţi în zona Blajului.

Ionel era un bărbat chipeş, cu părul negru şi ondulat, cu ochii de tăciune şi o mustaţă deasă şi neagră, mare cât un vrăbioi. Făcuse o facultate şi lucra ca inginer la aprovizionarea unui grup de şantiere de construcţii. Toată viaţa şi-o petrecea pe drumuri, de aceea l-au poreclit “fărăţară”.Iubirea pe care i-a arătat-o Coana Mare, pe vremea când avea doar 15 ani şi îi murise bunicul, ultimul din familia lui, l-a făcut să rămână pentru totdeauna “unul ­dintre copiii ei rătăcitori”. Coana Mare era mama de care nu avusese parte şi la care venea ori de câte ori se simţea debusolat sau plin de fericire, iar copiii acesteia, fata şi băiatul, erau fraţii lui. Când ajungea la Bucureşti, fie şi numai pentru câteva ore, o înştiinţa cu două zile mai înainte pentr