Andrei Crăciun: "Nu-mi place meseria de ziarist. Presupune o doză de cinism care sper să-mi rămână totdeauna străină. Cum străine îmi rămân şi visele nemărturisite ale fotoreporterilor, care ştiu că din mijlocul dezastrelor se culeg cele mai bune cadre".
Cel mai greu e când trebuie să scrii (vorbeşti) despre morţi, despre mulţi morţi, pe care trebuie să-i numeri atent, ca un contabil al Apocalipsei, pentru că lumea, de oriunde şi de oricând, e exigentă, ca o directoare de pension, când vine vorba de cifre.
Cel mai greu e când scrii despre morţi, despre mulţi morţi, şi trebuie să te ţii tare, ca un autopsier bătrân. Eu nu pot. Când scrii despre morţi, despre mulţi morţi, eşti ca un clovn nimerit, din greşeală, pe sârmă, cu o prăjină în mână. Orice ai spune e în plus. Orice pas greşit pe sârma asta, orice ton, prea grav, sau orice cuvânt, prea simplu, ca sicriele oamenilor sărmani, te pot prăbuşi în patetic, în ridicol.
Ce se întâmplă acum în China mi se pare, pur şi simplu, cel mai important. Mai important decât toate alegerile locale din judeţul Giurgiu sau din lume, decât autostrăzile suspendate sau suspendarea lui Andrei Gheorghe prin SMS ori prin viu grai, decât picanteriile şi conflictele născute de marşul gay. Mai important şi decât sânii Simonei Sensual, sânii noştri cei de toate zilele.
Şi ştiu că nici pentru consumatorul de media nu e uşor. Putem suporta maşinile făcute zob, munţii de prostie, de violuri, de crime, care ies din televizoare şi din paginile ziarelor, cât sunt ale noastre. Pot să înţeleg de unde vine această logică de stâncă: „China e la mii şi mii de kilometri, peste câteva mări şi oceane, chinezii sunt mulţi şi mai sunt şi comunişti...“. Dar nimic nu m-ar putea convinge să o accept.
Ştiu că pentru consumatorul de media nu e uşor. O ştiu din „Supravieţuirile“ lui Radu Cosaşu, car
