A jucat perfect împotriva lui Ribery şi Benzema. Nu este un cîştig, este un dar pentru naţională
Ce se vede de la masa presei? În mare, ce se vede de pe inelul al doilea al Stadionului Naţional. Adică ce vede toată lumea care nu stă în sectorul VIP. Lumea aceea care vine la stadion pentru fotbal, şi nu pentru meniul de la Marriott. Terenul este undeva jos, jucătorii au dimensiuni de jucării vii şi dacă nu ai o privire de vultur poţi scăpa detalii. Gazonul nu este un detaliu, dar încerci să nu fii cîrcotaş. Ai venit la un meci important, ai treabă, oamenii în jur sînt prietenoşi, dornici să vadă ceva nemaivăzut. Atmosfera diferă fundamental de aceea de la meciurile de campionat, unde “ăia de la presă” sînt priviţi cu ochi plini de ură, de sub sprîncenele unite într-o concentrare prevestitoare de rele. De unde concluzia şi că locul sfinţeşte omul.
Ce se mai vede de la masa presei unde în loc de monitoare ai un decupaj în tăblia mesei şi în loc de net wireless ai mesajul “unable to connect masapresei” care îţi apare obsedant pe ecranul laptopului? Îi mai vezi pe Marica şi pe Cociş care fac umbră brazdelor, pe Tănase care a terminat benzina, pe Bogdan Stancu turcit şi turtit. Dar îi mai vezi pe Chiricheş şi pe Luchin. Mai ales pe Chiricheş.
Mărturisesc că nu ştiam foarte multe despre Vlad Chiricheş înaintea meciului. Oricum, aflasem ceva în plus faţă de Laurent Blanc, dar prea puţin. Un tînăr fundaş de la Pandurii acontat de Steaua, un fotbalist recomandat ferm de Petre Grigoraş, antrenor meseriaş care nu îşi permite să vîndă castraveţi la preţ de andive. L-am zărit pe Chiricheş atunci cînd a coborît din autocarul care aduce naţionala la stadion, nu era apăsat, nu avea întipărit pe chip acel stigmat mesianic, de om predestinat să ne scoată dintr-o mare încurcătură. Mi-a plăcut felul în care a jucat. Precis, sobru, intuitiv, fără gesturi extreme. Adve
