În acest articol îmi propun o abordare echilibrată a conflictului dintre oamenii cu performanțe mari și cei cu performanțe slabe din sistemul românesc de cercetare. Cred că la originea scandalului actual al subfinanțării cercetării de performanță se află acutizarea acestui conflict în condițiile proastei lui gestionări atât de către fosta guvernare, câ și de către cea actuală.

Cum să vorbim despre cercetare fără a polariza și mai mult conflictele existente? Cum să vorbim fără a mai acuza impostura și lenea ? Acum, când atât de mulți oameni de valoare suferă pe nedrept datorită modului de alocare a fondurilor în competiții de proiecte care au fost organizate nu de ei, ci de către stat ? Simplu: să nu mai vorbim despre cercetare, ci despre oamenii care sunt implicați în acest sistem. Să vorbim cu omenie.

O analiză simplistă ar putea identifica trei categorii de oameni în cercetarea din România. Unii oameni adoptă această meserie, de cercetător, pentru că le place asta, este vocația lor. Doresc să cunoască, doresc să înțeleagă, și să împărtășească altora ce au înțeles. Alții au nimerit în ea din întâmplare. Uneori nu știu bine nici o limbă străină. Noțiunea de metodă ștințifică li se pare un moft epistemic. S-au împăcat cu ratarea pentru că nu au ceva mai bun. Aceștia sunt în general blazați. Ei se apără de sentimentul de ratare spunând tuturor că așa e sistemul, că de vină nu sunt ei. Alții, în fine, s-au obișnuit să folosească meseria de cercetător pentru a drena bani publici. Aceștia sunt agresivi când sursa lor de  bunăstare este amenințată, sau când sunt puși la muncă efectivă prin ridicarea standardelor.

Toate cele trei categorii de cercetători pot avea sentimente patriotice, dar se raportează la ele într-un mod diferit. Prima categoria pentru a lupta pentru imaginea României în lume, celelalte două pentru a argumenta izolarea României de lume.