Episodul 3. 3 ani, 4 luni si 10 zile
N-ar fi trebuit, vezi, il luase gura pe dinainte insinuand pasamite ca ei, intelectualii, artistii, n-ar avea nimic de facut, cand de fapt tocmai ei, oameni luminati, ar trebui si s-ar cuveni si uite-i ca se spala pe maini si-si pun palma-n cur, se fac ca nu vad, aplauda in rand cu ceilalti, mint si mananca rahat ca sa le fie bine. .. Bineinteles ca i-a trecut repede si peste cateva zile l-a invitat din nou la el acasa, spasindu-se si caindu-se, pai fusese rau, deh, asa era el de felul lui, rau, mic si urat ca dracu, tafnos, pus mereu pe harta, pe carcoteli, barfa si mizerii, Emanuele, se cearta matele-n noi, cum ti-am spus, e un blestem...
Nu mai prididea sa-si puna cenusa-n cap, pai bineinteles ca-l ocarase si-l umilise pe nedrept pe bietul Emanuel, care la o adica ar fi fost mic copil in privinta vinovatiei, de vreme ce n-apucase sa se dedulceasca la publicatul cartilor, in timp ce el, ca scriitor cu acte-n regula, cu carti publicate...
Emanuel devenise mai retinut. Se ferea sa-i spuna ce gandeste, ca tocmai de la el, de la maestru, s-ar fi asteptat la o anume flexibilitate ori deschidere spre compromis, pe care toti cei ca el o practicau si doar asa rezistau si supravietuiau. O fi supravietuit si el candva in felul asta, dar pasamite se dezisese ca de un viciu mortal. Cel putin de cand il stia Emanuel, etala un soi de intransigenta neverosimila, care aducea a masochism, cand vorbea de scriitori, despre romani sau despre oameni in general, despre trup, conformatie, infatisare, caracter, despre virtuti si mai ales despre slabiciuni.
Dupa lungi tirade vituperante ce lasau vid de jur imprejur, pentru ca nimeni si nimic nu era cum ar fi trebuit sa fie, maestrul ajungea la concluzia implacabila ca omul e neputincios si ca singura lui sansa de a se salva este sa aiba in permanenta constiinta propriei