Se tot vorbeşte de la o vreme, prin Carpaţii României, despre „vânătorii de trufe”, despre căutătorii unui altfel de „aur”, nu mai puţin preţios decât pepitele pentru care strămoşii noştri (şi ai unui continent întreg) au trecut Oceanul pentru a răscoli în vestul ori nordul sălbatic al Americii.
Oscilând între (posibilă) meserie şi pasiune, căutarea trufelor aduce în România o undă de cosmopolism care trece, obligatoriu, prin farfuriile gurmeţilor. Cel puţin aşa desluşim noi lucrurile, în zorii anului 2011. Ce şi cât se ştie în România despre trufe şi spre ce ne îndreptăm am încercat şi noi să aflăm, luând-o la pas, prin pădurile Buzăului, împreună cu Iuranda Kirschner, preşedinte-fondator al Rennaissance Monteoru, şi cu Mihai Enea, vicepreşedinte al Asociaţiei Căutătorilor de Trufe din România (ACTRU).
În vreme ce câinii (anume dresaţi) îşi fac conştiincioşi „meseria”, Mihai Enea răspunde nedumeririlor noastre: „În momentul de faţă, vorbim mai mult despre un hobby. Asociaţia are în vedere standardizarea acestei ocupaţii şi introducerea în COR a meseriei de «căutător de trufe». Până atunci, putem spune doar că aceia care caută trufele eficient, în scopul asigurării unui venit, se pot numi căutători de trufe, în vreme ce pentru cei care fac acest lucru din pasiune şi doar ocazional mai potrivit este termenul – romantic – de vânător de trufe”. Mihai Enea ne atrage atenţia că între alte preocupări ale organizaţiei se numără şi aceea de a genera un cod de conduită etică a celui care practică această ocupaţie – ca hobby sau meserie – pentru ca ecosistemul să fie protejat.
„Împreună cu Romsilva, încercăm să oprim braconajul la trufe. Nu vrem să ajungem în situaţia Italiei sau a Franţei, care au păduri întregi în care resursele de trufă – neagră, în Perigord, albă, în Piemont – s-au epuizat, nu mai există potenţialul de a se produce o trufă de calit
