Apariţia Ioanei Pavelescu în lumea teatrului şi filmului românesc a constituit un eveniment. Foarte tânără, foarte frumoasă şi foarte talentată, ea a debutat cu un rol în „Pantoful cenuşăresei“ regizat de Jean Georgescu. Ca fiică a actriţei Corina Constantinescu, Ioana Pavelescu a cunoscut efervescenţa lumii artistice şi a stat mereu în preajma sufletelor dornice de cultură, de frumos. Critica i-a remarcat în unanimitate simplitatea mijloacelor de expresie, modernitatea interpretării şi autenticitatea trăirilor. Consacrarea avea să vină odată cu rolul din „Osânda“, de Sergiu Nicolaescu, unde a jucat alături de Amza Pellea şi Gheorghe Dinică. Am dat ca punct de reper doar două dintre rolurile sale, pentru că ele sunt mult mai multe, iar spaţiul tipografic insuficient. Ioana Pavelescu este o actriţă rară, căreia firescul şi naturaleţea i-au fost mereu la îndemână, care a dovedit că poate juca orice. O actriţă care sugerează condiţia intelectuală a oricărui interpret de excepţie, demonstrând în acelaşi timp că se poate trăi într-o discreţie plină de nobleţe, departe de mulţimea dezlănţuită, aşteptând cu calm, ca orice om inteligent, sărbătoarea: revenirea la normal a scării valorilor adevărate. O prezenţă singulară, pe care, personal, am căutat-o în filmele româneşti întotdeauna pentru eleganţa, feminitatea şi teribila forţă de impact emoţional. Am iubit-o necondiţionat, am avut-o ca model şi am admirat-o pentru fiecare rol în parte. Pentru actriţa Ioana Pavelescu totul a fost şi este căutare, frământare, nemulţumire. A refuzat roluri principale pentru că i se păreau inconsistente şi la acea oră nu aduceau nimic nou definirii sale ca actriţă. Simte, cu sensibilitatea sa, aparte, de artist, mult mai acut, mai dureros, mai profund totul. Nimic nu-i este indiferent. Dialogul pe care l-am avut cu actriţa este dovada clară a acestei afirmaţii. Ioana Pavelescu poate fi urmări