E adevărat, am mai scris, să fie vreo doi ani, încă un articol despre patinoar: era vorba însă de un alt patinoar, fostul "23 August", Stadionul naţional "Lia Manoliu", astăzi. Mai pe scurt, cel cu acoperişul care cade, şi care nu a mai fost reparat, pe seama căruia s-au ţesut tot soiul de scenarii, ce nici măcar nu merită amintite, fiind în binecunoscutul stil speculativ neaoş. Cert este că, nefiind sigur, şi neplăcîndu-ne prea mult profesorii de acolo (despre care deja am scris că erau cam neglijenţi), ne-am mutat la "Floreasca", patinoarul în aer liber. Să fie, poate, şi datorită amintirilor mele nu chiar din copilărie, dar din liceu, cînd, într-una din puţinele perioade voluntare din existenţa mea, am învăţat singură să patinez, la acelaşi "Floreasca"? Şi cînd veneam zilnic şi mă învîrteam, plină de entuziasm, în ritmul muzicii pe atunci preaiubitului, azi prea-acuzatului Michael Jackson, cunoscînd şi admirînd tot soiul de băieţi care se spărgeau în figuri doar de departe asemănătoare celor din concursurile de patinaj artistic, pe atunci mult difuzate la televizor? Destul cu amestecul siropos de flux al conştiinţei şi evocare ratată à la Creangă. Cert e că, ajunşi, pe urmele uneia dintre puţinele profesoare eficiente, şi totodată calme (doamna Diana), iată-mă reîntoarsă, în binecunoscuta postură de mamă care stă la gard şi priveşte, la "Floreasca". Culmea e că, deşi, de obicei, cîrcotaşă, acum nu mă pot declara nemulţumită (sigur, mai sînt imperfecţiuni...), pentru că nu doar ceva din atmosfera benefică de altădată s-a păstrat, ci patinoarul acesta pare un loc normal. Aşa cum mi-am dorit întotdeauna să fie locurile în care mă duc cu copilul. Nu perfecte, ci în limitele unei iritări şi nemulţumiri minime. Mai sînt multe de făcut, dar, totuşi, nu ştiu cum, e unul din locurile civilizate, la limita de jos a scalei ideale, dar care nu te mai face să-ţi pui atî