„Până la găsirea unei dovezi că trăieşte sau a decedat, este în natura umană să mai speri că găseşti pe cineva în viaţă în urma unei tragedii precum cea a vasului Titanic.” Este o propunere de motto. Pentru o poveste despre de multe ori imposibila sarcină a recuperării şi identificării victimelor de pe vasul Titanic, şi apoi a înştiinţării familiilor, în urmă cu 100 de ani.

Dacă în anul de graţie 2012 pare că totul ne stă la dispoziţie din punct de vedere ştiinţific, tehnic şi mai ales comunicaţional pentru a face acest lucru în timp util, povestea de mai jos încearcă să contureze o imagine despre ce însemna o astfel de operaţiune în urmă cu 100 de ani, când falnicul Titanic avea să se scufunde în numai trei ore după ce a lovit un aisberg şi să ia vieţile a peste 1.500 de oameni.

Despre infernul care a urmat scufundării în zilele de după tragedie s-a scris, poate, mai puţin. Dacă nu ar fi existat o poveste despre 14 tineri plecaţi din Transilvania să-şi facă un rost în viaţă în America, şi ajunşi pe Titanic la muncă, dintre care doar unul a supravieţuit, poate nu am fi dat suficientă atenţie lungii liste a victimelor niciodată identificate ale Titanicului.

Bencze Geza are 88 de ani şi locuieşte în Gheorgheni. La vârsta sa îşi aminteşte un episod care i-a marcat copilăria: povestea celor 14. El însuşi s-a născut la 14 aprilie 1924, în aceeaşi zi în care s-a petrecut tragedia, dar la o diferenţă de 12 ani. Ce îl leagă pe bătrânul Geza de naufragiul celebru? O întâmplare de viaţă care a făcut ca la vârsta de 12 ani să ajungă în Bucureşti, în gazdă la familia Santha, originară din Tuşnad, localitatea în care şi el se născuse. Pentru că anul acesta s-a marcat centenarul tragediei Titanicului, octogenarul nostru s-a decis să-şi spună povestea unui jurnalist de la postul local de televiziune din Gheorgheni.

Ulterior, interviul lor a fost difuzat de