La început, au fost pescăruşii care ocoleau grindurile Dobrogei. Şi marea foşnind zi de zi, pe fundal. Apoi un clinchet de monede în palmă, cei zece lei pe care îi primea de la sora Tanţa, să-şi cumpere tenişi. Încă de-atunci, şi pentru zeci de ani, pocnetul de minge izbită i-a rămas în timpan. Întîi uşor, ca după o pasă de copil, apoi mai tare, la şuturile fabuloase, cu stîngul.
În tinereţe, au venit uralele spectatorilor din Regie, atît de apropiaţi de teren. Într-o seară la Monaco, sunetul spart al balonului, cînd se loveşte de zidul ucrainean şi fuge în poartă. Mai tîrziu, vacarmul miilor de socios aşezîndu-se la spectacol pe Bernabeu. Vacarmul auzit din teren. Din tricoul Realului.
Prima tăcere notabilă i-a rămas din noaptea Columbiei. Zmeul rotund şi imponderabil plana spre colţul porţii lui Cordoba. A fost felul uimit în care tac cei neobişnuiţi cu minunile. Sau americanii, cu fotbalul, la vremea aceea. După o vreme, refrenul constant a devenit "I love you Hagi". Întrerupt rar, de ropotul copleşitor al aplauzelor, la retragerea falsă. Pînă cînd sunetele au început să se amestece.
În urechi au răsunat cuvintele finului, spunînd ziariştilor că regele are zero caracter. Un murmur încîlcit în tribunele Timişoarei sau Bursei, cînd a schimbat tronul de la mijlocul terenului cu banca veşnicilor vinovaţi. Şi încă o tăcere, tot după un gol, dar din altfel de uimire: Rudonja, Slovenia, Mondialul pierdut.
Peste toate acestea, răsună vocea de-acum şi înstrăinată, rostind metalic, a prietenului Doboş, întors din moarte. În ultimul timp, foşnetul a revenit. Dar nu mai e al mării de-acasă, ci al lui Baros şi Kewell, în vestiar. Diseară, fanii Galatei vor să doboare recordul mondial la zgomot făcut de public pe un stadion. Deţinătorii acestuia sînt deocamdată americanii, aceiaşi americani care probabil au bătut recordul mondial
