Săptămâna trecută, comuniştii moldoveni au sărbătorit cea de-a 73-a aniversare de la crearea RSS Moldoveneşti, eveniment petrecut pe 2 august 1940.
Maniera în care PCRM marchează ziua respectivă nu este una ieşită din comun, făcând parte dintr-o suită de alte „sărbători“ numite „cu adevărat populare“ şi chiar „naţionale“, din care mai fac parte 7 noiembrie 1917 – ziua revoluţiei din octombrie, 9 mai 1945 – ziua victoriei asupra fascismului, 28 iunie 1940 – „ziua eliberării de sub ocupaţia română“.
Pentru imaginarul comunist, 2 august 1940, precum şi celelalte zile, reprezintă date marcante în istoria „poporului moldovenesc“. Este o situaţie ce arată – contrar celor care spun că PCRM nu are nimic cu comunismul – că asistăm la o asumare a politicii memoriei promovate de Partidul Comunist al Moldovei sovietice.
Mai mult, este în consonanţă cu articolul 1 din Statutul PCRM, adoptat în 2008, potrivit căruia acest partid se pretinde a fi „succesor de drept, moştenitor al ideilor şi tradiţiilor Partidului Comunist al Moldovei“. Din acest motiv, PCRM nu comemorează deportările staliniste, deşi pretinde că a condamnat crimele sovietice din perioada lui Stalin şi „cultul personalităţii“.
Aşa cum a fost, de exemplu, în acest an, când deputaţii comunişti nu au dorit să se ridice în şedinţa Parlamentului pentru a ţine un minut de reculegere în memoria victimelor deportărilor din 12 spre 13 iunie 1941. E adevărat, în ajunul aniversării deportărilor din 6-9 iulie 1949 au emis un comunicat de presă în care menţionau că „oricare ar fi fost motivele ce au stat la baza unor asemenea decizii, (…) victimele acelor represiuni în masă au fost, în primul rând, cetăţenii de rând, bătrâni, femei şi copii“.
O declaraţie lăudabilă care părea să anunţe o schimbare radicală în optica PCRM faţă de represiunile politice. Impresia însă a fost contrazisă de precizările d