Posibilităţile lui acasă sunt, în literatură, cvasi-infinite. De la sugestie la monografie în toată regula, de la clipă gustată din plin la coadă a timpului care fuge...

O asemenea lume, amestecând mirosuri uşoare cu forme pline, aşa încât n-ai şti să spui care sunt mai de-adevărat şi care mai bine ticluite, în amintire, e Florica lui Pillat. Aceea despărţită de restul tărâmului ei argeşean într-o carte ilustrată de Ştefan Popescu, din 1926, de la Cultura Naţională.

O am în faţă, în toată splendoarea ei bibliofilă, format mare şi legată în piele albă, vag murdărită de urme vechi, ca zăpezile iernilor de demult. Şi aleg, din poeziile foarte cunoscute, de bună seamă, pe acelea care construiesc un acasă dens, deşi e doar o arătare, un joc amăgitor şi iute de lumini: „Deal albăstrit de lună, de dor şi de trecut.” (Închinare). Moşia înflorită pe o tragedie, păstrând în preajma casei, cu o speranţă în care păgânii şi creştinii se unesc, sufletul unei copile fără zile, are toane şi tandreţi omeneşti. Şi, mai ales, o bătrânească, de invidiat, împăcare cu rostul: „Castanul între struguri şi-a înţeles menirea:/ Ce-am căutat pe drumuri, găseşte stând pe loc,/ Şi, adâncind pământul aceluiaşi noroc,/ Cu zeci de ramuri ţine în braţe fericirea.” (Castanul cel mare). Filosofie trivială, veţi spune. Poate, însă pusă pe versuri delicate, muzici în re minor, capătă farmecul de neatins al marilor adevăruri şi marilor regrete. Care, puse în circulaţie ca ilustrate dintr- un loc cu o anume identitate geografică, nu scapă de acel fond ireal, pe care doar un soi aparte de privire îl adună şi-l răscoleşte: „Şi iată-mă ca unul ce-ar răsfoi imagini/ Dintr-o călătorie pe jumătate vis.” (În parcul Goleştilor).

Ilustraţiile lui Ştefan Popescu, prietenul care vede, foarte vag şi nepământean, ceea ce Pillat se străduieşte să spună precis, abundă de trunchiur