Recentele discuţii din media privind învăţământul de la distanţă şi cel cu frecvenţă redusă aduc fierbinte la cunoştinţa publică faptul că prin sacrificiul asumat al unui factor de oarecare importanţă în trecutul regim comunist, suntem, ca naţie şi societate, în posesia unei universităţi particulare cu un număr de studenţi depăşindu-l pe acela al unui oraş dintre primele zece ale ţării. Discuţia mi-a adus mai întâi în minte zicala cu moartea caprei - se cerea desfiinţarea sistemului însuşi al învăţământului universitar particular, numit şi fabrică de diplome şi, desigur, totodată, paradisul unui corp didactic în fine bine plătit.

Să nu fie, mi-am zis, o moştenire a vechiului regim roşu, unde când ceva începea să meargă bine şi să se dezvolte ca de la sine, era numaidecât desfiinţat - de la spray-ul de bărbierit la Institutul de matematici. Crezusem, la început, în mâna rea a hazardului, dar pe urmă, în anii noştri, am aflat din documente de certă provenienţă, că era o măsură de la cel mai înalt nivel ideologic sovietic, trecută în normă de către N.K.V.D., ca armă de prevedere: ceea ce mergea bine ducea, inevitabil, la capitalism! Nu era, aşadar, o glumă şi nici o farsă sinistră, ci o tristă necesitate a comunismului de a fi mereu sclav lipsurilor, sincopelor, transformărilor.

Pe un asemenea raţionament, de ce am pune capăt succeselor Universităţii Spiru Haret, unei atât de înfloritoare afaceri, în loc să ne mândrim că doar în Mexic mai fiinţează o universitate cu un număr aşa de mare de cursanţi, în unităţi de sute de mii. Mai mult decât Universitatea Lomonosov din Moscova - ca să nu mai vorbim de sărăcia de Harward: numai cincisprezece mii! Păi, s-a replicat, cu expresia aşa de dragă confratelui Dan C. Mihăilescu, păi mai cu seamă învăţământul de la distanţă şi cel cu frecvenţă redusă, în felul în care-l practică numita instituţie, fără val