Eu nu cunosc de multă vreme vreun caz aici când cineva, fără a fi „poftit“ de nimeni, să fi părăsit vreun post din cauza ruşinii personale... Câte nu greşeşte omul… Uneori prea mult, pentru a lăsa lucrurile aşa...
S-a îndesit ridicol de mult şi jenant folosirea cuvântului „onoare“ în presă şi în gura politicienilor.
Cuvântul nu are nicio vină. În general, mai este suportat/păstrat în dicţionarele limbii române de pe ambele maluri ale Prutului. Chiar fără precizarea că ar fi un arhaism. Sau că ar presupune ceva din arheologie în această regiune a Europei.
Dar utilizarea cuvântului şi noţiunii (în versiunea originară a acesteia) pe care o poartă este total nepotrivită şi neîndreptăţită în contextul politicului, socialului şi, deseori, umanului din patria noastră. (Apropo, deunăzi cineva m-a blocat cu întrebarea: este dragostea noastră de Patrie mai puternică decât în 2009? Şi nu cumva e unicul caz în care se preferă tot mai mult dragostea de la distanţă? Dar asta e altă poveste, deşi tot din realităţi şi comportamente dezonorante se trage…).
Cea mai frecventă şi ciudată îmbinare de cuvinte în acest context este „demisie de onoare“. Ciudată pentru că nu există aşa ceva aici. Şi nici nu poate exista. Există, de exemplu, „Ordinul de Onoare“, dar acesta este o distincţie de stat… Adică, ceva convenţional. De multe ori cu termenul de valabilitate expirat la data atârnării pe pieptul unora.
Aşa, însă, poate exista doar demisie de nevoie sau poruncită de cineva. Eu nu cunosc de multă vreme vreun caz aici când cineva, fără a fi „poftit“ de nimeni, să fi părăsit vreun post din cauza ruşinii personale... Câte nu greşeşte omul… Uneori prea mult, pentru a lăsa lucrurile aşa...
Da. În general. Dar nu şi aici, în Republica Moldova.
Am cunoscut oameni simpli care, chiar dacă au cămaşa roasă în coate, şi-au păstrat demnitatea, onoarea şi sunt n
