A devenit un cadru comun al cafelelor cu colegii discuţia critică despre universitate şi bani. Pe de o parte, atmosfera de nemulţumire are în vedere disjuncţia de drept dintre modul în care ne reprezentăm misiunea universităţii şi jargonul actual, în care inducerea spaimei că nu ne vor ajunge salariile şi producerea unui nou tip uman de universitar par să funcţioneze solidar. Mă voi feri să argumentez ideea că universitatea, pentru a sluji interesele unei cercetări pure, nu trebuie transformată într-un sistem alambicat de profit. Ba chiar cred că este bine, în cazuri bine circumscrise, să visăm la o universitate bogată, dedicată opulent studiilor. Nu o voi argumenta pentru că lucrurile mi se par aici mai nuanţate decît simpla stare de principiu, şi pentru că sînt convins că o universitate în care sînt prezenţi manageri foarte competenţi şi capabili să angajeze contracte de cercetare poate prospera, îmbinînd inteligent diversele surse de finanţare. Voi argumenta însă ideea că, în orice caz, confuzia dintre planul cercetării stricte şi planul managerial conduce spre cel puţin patru consecinţe triste, nefireşti, frustrante, umilitoare.

1. Consecinţa tristă. Într-o universitate în care profesorii trebuie să îşi caute sursele de finanţare singuri, cei mai apreciaţi profesori sînt cei care aduc cei mai mulţi bani. Or, bani poţi produce şi în bună concordanţă cu priceperea ta ştiinţifică. De pildă, o invenţie, un proiect de cercetare, o valorificare care intră în programul şi mentalitatea societăţii care te finanţează pun în acord priceperea cu cîştigul. În acest caz, cercetarea se face pe tiparul unui puzzle în care termenii acordului sînt onest încheiaţi. Dar dincolo de acest caz ideal, dependenţa faţă de comanditarul bogat (stat, fundaţie etc.) deschide posibilitatea speculării limbajelor lui de lemn. Ştim ce vrea finanţatorul pe termen scurt întotdeauna: de p