Dacă există o trăsătură comună speciei umane, aceea este zămislirea de zei. De când am căpătat conştiinţă avem un talent şi o plăcere de a inventa şi de a ne înconjura de idoli păzitori care ne apără de orice neputinţă. Orice obiect căruia, la un moment dat, i se descoperă o cât de mică funcţie protectoare ne linişteşte şi ne dă senzaţia de confort în faţa imprevizibilului cotidian. Din momentul în care a fost uns într-o anumită funcţie, idolul trebuie să-şi facă treaba, dacă e tratat cum trebuie. Cel mai important e că nu mai trebuie să ne batem capul cu mecanismele ascunse prin care el acţionează.
De când Sir Alexander Fleming a creat penicilina în 1928, omenirea şi-a făcut din antibiotice un idol. Zeul plămădit din mucegai este învestit de subconştientul colectiv cu funcţia de protecţie împotriva oricărei infecţii, indiferent dacă e vorba de o simplă răceală sau de o septicemie.
Chiar şi pentru omul modern, nume din panteonul farmacologiei ca penicilina, ampicilina, amoxicilina sau cefalosporina sunt asimilate unui singur şi atotputernic antibiotic. În ceea ce ne priveşte pe noi românii, faţă de alţi europeni, suntem cei mai epicureici adepţi ai acestui cult chimioterapic care ne plasează printre marii consumatori de antibiotice.
Înghiţim de-a valma pilulele miraculoase ca pe dropsuri, mai mult după sfaturile binevoitoare ale cunoscuţilor decât după cele ale medicilor. Datele recente arată că numărul celor care acţionează astfel este în creştere, ajungând în prezent la 34% din persoanele bolnave, iar aproape jumătate dintre pacienţii trataţi cu penicilină ajung să dezvolte o rezistenţă sporită la acest medicament.
Şi ca orice religie a dezmăţului, cultul zeului antibiotic se va sfârşi prin neputinţa acestuia de a mai fi un protector în lupta cu tulpinile de microorganisme din ce în ce mai rezistente.