Am spus-o si cu alta ocazie si o repet aici emfatic: oriunde ar pleca, intr-un fel sau altul, romanul e condamnat sa-si ia Romania cu el. O "Romanie", din nefericire, schimbata, cind corupta, cind fals idealizata, cind mistificata, cind grotesc exacerbata. Rasfoind ultimul numar al Dilemei vechi, mi-au cazut ochii pe un text interesant, semnat de o tinara condeiera - Laura Visan - si intitulat Cum sa recunosti romanul canadian. Laura este, din cite am putut sa-mi dau seama, graduate student (doctoranda, care va sa zica, sau, cel putin masteranda) si locuieste in statul frunzei de artar de "aproape un an si jumatate". Opiniile ei sint, de aceea, credibile si merita atentia noastra. Spune editorialista ca, in Canada, a ajuns, prin jocul destinului, sa fie inconjurata mai curind de romani emigrati decit de alti studenti internationali, asa cum sperase la plecarea din tara. Ca atare, vrind-nevrind, s-a familiarizat - intensiv - cu "ritualurile lor de zi cu zi". Acestea - exotice, fara indoiala, pentru canadianul-canadian - ramin destul de stranii si pentru romanul-roman, dupa cum incearca autoarea sa ne convinga. Studierea mentalitatilor romanilor din diaspora ar putea fi, prin urmare, spun eu (in postura cuiva expus, la rindu-i, "modificarilor" etnopsihologice cunoscute de catre compatriotii nostri ca imigranti), un bun subiect de antropologie culturala. Laura Visan nu merge insa pina acolo, preferind statutul unui observator relaxat si mai degraba ingenuu. Asadar, ea se arata uimita, mai intii, de modul in care romanii canadieni isi reconstruiesc, peste Ocean, cumva pervertit, vechile habitudini gastronomice. Inspaimintati de faptul ca alimentele din supermarket-uri sint "modificate genetic si fara gust" (lucru, sa recunoastem cu totii, absolut real si deprimant de invadator - sussemnatul, om voinic si nemofturos la mincare, a slabit, dintr-un motiv similar, in doar pr