Când le-am auzit prima oară, am crezut că mi s-a defectat maşina. Am închis muzica şi am deschis geamurile ca să aud din ce parte vine zgomotul acela curios, un zăngănit neuniform, o gălăgie care putea fi metalică dar nu era, o croncăneală păsărească piţigăiată. Când m-am prins că „defecţiunea“ venea din măslini am mers mai departe, fără griji, dar mi-a rămas în minte curiozitatea şi în corp nervozitatea.

Au trecut vreo doi ani şi nu m-am mai întâlnit cu zgomotul lor, al cicadelor, am aflat mai târziu că sunt de fapt nişte insecte zgomotoase pe care le întâlneşti în Grecia când intri în zonele cu plantaţii de măslini, adică de-a lungul şi latul Eladei, mai puţin în ciclade, care nu sunt cicade, au doar asemănare semantică, pentru că acolo vântul sărat al mării omoară vegetaţia şi măslinii, deci şi insectele care s-ar prinde de scoarţa lor.

Cicadele sunt un fel de greieri enervanţi, dar „cântecul“ lor e doar o zarvă continuă, nu un concert, obositoare până când te obişnuieşti cu ele, cât e ziua de lungă. E un zgomot de fond, un ţârâit strident în buclă, o agitaţie întreruptă doar de apusul soarelui. Doar întunericul, din nu ştiu ce motiv, le opreşte ca un ceas adormitor, iar răsăritul este, cum altfel, ceasul deşteptător. Tac toate odată, uneori la oră fixă, ieri la douăzeci şi unu şi şase minute fix, de parcă n-ar fi existat niciodată. Şi, în momentul acela, ţi se pare ceva nefiresc, te-ntrebi ce-ţi lipseşte, ce s-a întâmplat, de ce te deranjează liniştea.

N-aş fi adus vorba despre cicade, aceste insecte cu corpul mic şi capul mare, cu aripi mai lungi decât ele, dacă nu m-ar fi dus gândul în mod ciudat la România şi zgomotul ei de fond continuu, fără nici o finalitate, doar gălăgie făcută de mii de personaje cu corpul scurt şi capul mare, fără aripi însă, care le fac şi altora capul mare. Insectele noastre de toate zilele, în special cele politice,