In urma cu mai bine de un deceniu, Josef Tosovski, guvernatorul de atunci al Bancii Nationale a Cehiei, descria una din multiplele dificultati pe care le intampina in calibrarea politicii monetare: pentru reducerea inflatiei era nevoie de dobanzi real pozitive, respectiv de rate nominale ridicate; acestea atrageau insa influxuri de capital financiar, care duceau fie la costuri mari pentru sterilizare, fie la aprecierea monedei si la deteriorarea balantei de plati; cum se poate sa ai dobanzi suficient de ridicate pentru a presa asupra inflatiei si suficient de scazute pentru a nu supraevalua moneda nationala? Aceasta a fost "dilema lui Tosovski".

Tara noastra s-a confruntat cu aceasta problema mult mai tarziu decat Cehia si pe o scara mult mai redusa, desi rata inflatiei a fost mult mai ridicata la noi, astfel ca nivelurile nominale ale ratelor dobanzii ar fi permis un arbitraj cu castiguri ridicate. Probabil, tocmai nivelul inflatiei, prea inalt pentru o analiza de risc acceptabila, a limitat interesul investitorilor seriosi; in aceeasi directie au actionat si regimul de curs flotant al leului, care induce un risc ridicat pentru tranzactiile speculative, si barierele administrative impuse de tara noastra in calea investitiilor de capital financiar (care nu blocau tranzactiile, dar mareau costul acestora), ca si ratingul de tara, mentinut de marile agentii la un nivel descurajant pentru investitori.

Abia dupa aderarea la NATO si transformarea intrarii in UE in certitudine influxurile de capital s-au marit substantial si catre tara noastra. Nici asa nu au devenit totusi coplesitoare, intrucat regimul cursului de schimb a fost mentinut, in timp ce ratele nominale ale dobanzilor scazusera la noi, iar trendul pe piata internationala era de crestere; este posibil sa fi ajutat si ingustimea pietei financiare de la noi (sau, cum s-a exprimat plast