În acest document, care a provocat o profundă indignare în Ungaria, ţara era desemnată drept instigatoare la război, în calitate de continuatoare de drept a jumătăţii ungare a fostei monarhii duale austro-ungare. Corespunzător, Tratatul de pace conţinea pretenţii ridicate de reparaţii de război şi alte clauze împovărătoare pentru Ungaria, notează, într-un amplu documentar, agenţia austriacă APA, citată de Agerpres.
La 28 octombrie 1918, la Praga a fost proclamată o republică comună a cehilor şi slovacilor. Croaţia a intrat la 30 octombrie în componenţa noului stat al sârbilor, croaţilor şi slovenilor, devenit în 1929 Iugoslavia.
Românii din Transilvania s-au pronunţat pe 1 Decembrie 1918, în Marea Adunare de la Alba Iulia, pentru unirea cu România, saşii transilvăneni şi şvabii bănăţeni alăturându-se acestui pas câteva luni mai târziu.
La negocierile privind condiţiile de armistiţiu se stabilise că întregul teritoriu al Ungariei, cu excepţia Croaţiei şi Slavoniei, vor rămâne sub administraţie ungară. Ce-i drept, guvernul Karolyi a recunoscut noile state ceh, polonez şi sud-slav, dar nu şi declaraţia de independenţă a Consiliului naţional slovac, nici memorandumul de la Arad al Consiliului naţional român, ambele din octombrie 1918. În schimb, liderilor slovaci şi români le era oferită doar autonomie sub administraţie ungară până la un viitor tratat de pace.
În anii 1930, elevii din Ungaria trebuiau să îşi înceapă ziua de şcoală cu următoarea rugăciune, în care se cerea restaurarea Ungariei Mari: "Cred în Dumnezeu, cred în patrie, cred în adevărul veşnic al lui Dumnezeu, cred în renaşterea Ungariei".
În întreaga Ungarie steagurile au rămas coborâte în bernă până în 1938, când, după apropierea regimului Horthy de Germania nazistă şi Acordurile de la Munchen, s-a ajuns la primul arbitraj de la Viena, prin care ţinuturi slovace au fost redate
