În unele formulare de evaluare de proiecte, pe la noi ca şi aiurea, se consideră că un anume procent din punctaj ar trebui acordat capitolului „originalitate“. Ei bine, în cazul festivalurilor de teatru, nimic nu e mai periculos decît originalitatea… Din fericire, Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara nu e unul cu ambiţii de originalitate – ci unul care şi-a întărit, în timp, un foarte banal, şi cu atît mai valoros, concept de coerenţă: a devenit, în acest an, un eveniment dedicat dramaturgiei locale şi contemporane şi limbajelor specifice de punere în scenă a textului nou. Aportul internaţional – secţiunea care a cuprins de la un spectacol al companiei britanice Forced Entertainment la o montare franceză după textul lui Rodrigo García,Borges vs. Goya, trecînd printr-o producţie în aer liber a teatrului polonez Ósmego Dnia – e încă de stabilit şi de negociat, căci e în continuare evident că relaţia acesteia cu spectacolele româneşti invitate e complexă. Structurarea pe secţiuni a născut, şi ea, ceva ridicări din sprîncene – în ce priveşte relegarea proiectului Casa Poporului al lui Bogdan Georgescu într-o categorie proprie („artă activă“) –, care, probabil, se reflectă în caracterul excepţional al lucrului cu o echipă de actori profesionişti şi amatori, pentru moment deţinuţi ai Penitenciarului Craiova, într-un mod cu totul atipic pentru percepţia generală asupra „reeducării prin artă“. La fel, cîrcotaşi fiind, toate spectacolele au avut şi plusuri, şi minusuri – cazurile fericite, cele de mai jos, fiind cele în care virtuţile au covîrşit lipsurile. Minus.Casa M, un spectacol documentar creat la Chişinău de Luminiţa Ţîcu, suferă la un singur capitol – nevoia de originalitate regizorală (care face, într-un final, ca la fiecare reprezentaţie, o găină în carne şi oase să moară pe altarul metaforei) –, eventual şi în ce priveşte dezordinea compoziţiei dr