Instabilitatea din Egipt este agravată de reluarea şi intensificarea unui adevărat război religios între majoritatea musulmană şi minoritatea creştină. Copţii, cum sunt numiţi, reprezintă 10% din populaţia unei ţări cu istorie nu doar foarte lungă, dar şi deosebit de complexă.

Confruntarea violentă dintre armată şi Frăţia Musulmană a degenerat până într-acolo încât fiecare parte caută ţapul ispăşitor. Ieşirea din spirala conflictuală, din ce în ce mai strânsă şi mai rapidă, pare să fie posibilă doar prin introducerea unui terţ. Concret, adepţii fostului preşedinte Morsi pleacă de la convingerea că blocul musulman nu poate fi decât într-un fel, că angajamentul politic este într-o unică direcţie. Altfel spus, lipseşte exerciţiul pluralismului în interiorul comunităţii de credinţă. De unde nevoia „străinului“, a celui care, prin simpla lui prezenţă altminteri, oferă un alibi, justificând astfel, paradoxal, inclusiv brutalitatea fratricidă.

În ansamblu, situaţia creştinilor din Africa de Nord şi din Orientul Apropiat este orice altceva dar nu comodă. Aceştia sunt văzuţi de majoritatea musulmană, din Palestina până în Tunisia şi din Turcia până în Libia, cu neîncredere. Direct formulat, sunt suspectaţi de lipsa loialităţii faţă de stat şi în consecinţă marginalizaţi din punct de vedere politic, chiar excluşi sistematic de la exercitarea puterii. Depozitari ai unei culturi religioase fabuloase, creştinii fostului Orient, cel din care venea cândva lumina Occidentului şi lumii întregi, suportă rigorile unui exil interior vechi de secole. Identitatea lor spirituală este în concurenţă sângeroasă cu geografia.

Ar fi suficient să trecem în revistă şicanele la care supune guvernul turc Patriarhia Ecumenică. Nu doar maniera grosolană prin care un stat înţelege să se raporteze la cetăţenii lui, sugerând că există unii de mâna a doua, este aici