Ne place să credem despre noi înşine că suntem fiinţe raţionale. Ne protejăm de pericole, ne cântărim opţiunile cu grijă şi ne punem o umbrelă în bagaje „în caz că". Dar atât cercetările neurologice, cât şi ştiinţele sociale sugerează că suntem mai degrabă optimişti decât realişti, scrie cercetătoarea Tali Sharot.
Credinţa că viitorul nostru va fi mult mai bun decât trecutul sau prezentul este cunoscută drept „înclinaţie spre optimism‘‘ şi se manifestă la toate rasele, în toate regiunile şi în toate categoriile socioeconomice şi la toate vârstele. Copiii sunt optimişti incurabili aşa cum arată jocurile de tip „ce vrei să fii când te faci mare‘‘, dar la fel şi adulţii. Un studiu din 2005, bunăoară, arată că persoanele de peste 60 de ani sunt la fel de înclinate ca acelea de peste 25 de ani să vadă jumătatea plină a paharului.
În general, oamenii îşi subestimează în mod grav şansele de a divorţa, de a-şi pierde slujba sau de a fi diagnosticat cu cancer, se aşteaptă în mod sincer ca fiii şi fiicele lor să fie extraordinar de dăruiţi, se privesc pe ei înşişi ca fiind mai realizaţi decât cei asemeni lor şi supraevaluează durata vieţii uneori cu 20 de ani sau mai mult.
Asimilând oroarea 9/11
Cine crede că o avalanşă de veşti proaste - conflicte violente, şomaj ridicat, tornade, inundaţii şi toate ameninţările şi eşecurile care însoţesc viaţa oamenilor - erodează în vreun fel optimismul se înşeală. Colectiv, s-ar putea să avem momente de pesimism crescut - sondajele înregistrează în mod constant o majoritate care crede că ţara merge într-o direcţie greşită, sau că liderii politici pot îmbunătăţi viaţa oamenilor -, dar când vine vorba de viaţa privată, de viitorul propriu, oamenii se arată incredibil de optimişti.
Un sondaj din 2007 arată că, dacă 70% din subiecţi erau convinşi că o duc mai rău decât părinţii lor, 76% erau optimişt
