A ajuns cel mai hulit dintre toţi premierii pe care i-a avut România în ultimii 22 de ani, deşi mandatul său şi al cabinetului pe care l-a condus se încheie cu aprecierile pozitive ale recentei misiuni a FMI, a BM şi CE la Bucureşti. Aprecieri la adresa unor măsuri pe cât de necesare, pe atât de impopulare, dar care au ferit ţara de soarta Greciei. Măsuri mereu amânate de toate cabinetele în România postdecembristă şi care, fără criza uriaşă rostogolită peste întreaga lume, ar fi fost cu siguranţă încă o dată amânate şi de acest guvern.

„Am luat decizii foarte grele, nu pentru că am dorit, ci pentru că a trebuit“ - spune la plecare Emil Boc şi, indiferent de reaua lui percepţie de azi, omul acesta este de crezut. Şi-a sacrificat imaginea şi procentele partidului, făcând, târâş-grăpiş, ceea ce ar fi trebuit să facă, încă de acum 20 de ani, Văcăroiu şi Iliescu. Opoziţia, dar şi oamenii ieşiţi în stradă au văzut în Emil Boc doar o unealtă docilă şi malefică a preşedintelui Băsescu, cel care a aliniat ţara la o politică de austeritate nemaiîntâlnită până acum. După cum tot o unealtă de încredere a văzut şi preşedintele în premier.

Dar dacă oamenii nu se pricep, nu înţeleg şi, mai ales, nu simt nimic din ceea ce înseamnă binefacerile reformelor macro, opoziţia (cea responsabilă), care se pregăteşte să preia puterea, înţelege şi ar trebui să-i fie recunoscătoare lui Emil Boc, care a scos deja din foc cele mai fierbinţi castane. Că a făcut-o de cele mai multe ori stângaci, greoi şi incomplet, cu oameni de partid nepricepuţi sau/şi profitori, că a îngăduit o politizare din vârf şi până la cea mai umilă cabină de portar, că a lăsat impresia aroganţei pe care o capătă orice om când stă prea multă vreme la putere, toate acestea sunt adevărate şi o analiză a Cabinetului Boc al nu ştiu câtelea va scoate la iveală încă multe asemenea, agrementate de o lipsă de co