- N-am să mi-o pot ierta niciodată!... Exclamaţia lui Dejan, scăpată printre dinţi, cade ciudat în această cameră de hotel balcanic în care, între două conferinţe, ne-am adunat mai mulţi colegi să urmărim "capturarea" lui Miloşevici. Ne îndreptăm privirile spre el şi aşteptăm o explicaţie. Aceasta va veni doar seara tîrziu, în fosta tipografie clandestină a lui Dimitrov, transformată în local studenţesc underground. - Tocmai născuse nevastă-mea. Aflasem de dimineaţă şi umblam năuc prin oraş, încercînd să termin cît mai repede cu treburile ca să pot să mă duc să-mi văd feciorul şi soţia. Eram în plin bombardament la Belgrad şi nu ştiam ce să fac mai întîi. Cînd am ajuns seara acasă, a sunat telefonul. Era nevastă-mea. Mi-a spus plîngînd - nu înţelegeam aproape nimic - că o aripă a spitalului

fusese bombardată, că nu poate să-şi vadă copilul care era în altă încăpere, acolo unde ţin nou-născuţii, spunea că îi e frică. Haide, bre, nu-i nimic, o să fie bine - am încercat eu să o liniştesc şi m-am dus să mă culc. Eram pur şi simplu epuizat. Dimineaţa am deschis televizorul, cum mă obişnuisem să fac în acele zile, şi am văzut imagini ale spitalului distrus. Atunci am realizat. Acolo, în acele imagini, erau soţia şi copilul meu. Am alergat la spital. Nu am avut însă puterea să intru, să-mi privesc soţia în ochi... M-am aşezat pe o bancă în faţa spitalului şi am aşteptat. Ne bem în linişte rachia. - Jiveli! Dăm noroc cu toţii, ne terminăm băuturile şi ne grăbim spre hotel, să prindem ştirile pe BBC. Vintilă MIHĂILESCU

- N-am să mi-o pot ierta niciodată!... Exclamaţia lui Dejan, scăpată printre dinţi, cade ciudat în această cameră de hotel balcanic în care, între două conferinţe, ne-am adunat mai mulţi colegi să urmărim "capturarea" lui Miloşevici. Ne îndreptăm privirile spre el şi aşteptăm o explicaţie. Aceasta va veni doar seara tîrziu, în fosta tipograf