Epigramistica

Pe la finele veacului al XVIII-lea, un oarecare domn Drille a fost acuzat de plagiat. Iar invinuitul, simtind nevoia sa se apere, a pretins ca fapta sa este imitatie, nicidecum furt in lege. Orgoliosul distinguo a dat nastere unei epigrame ce ar suna pe romaneste cam asa: "Orice-ar zice zeflemistii,/ Eu nu plagiez, imit./ Domnu’ Drille, aveti dreptate:/ Hotii-i imitati in toate!" Nu se mai stie demult cine a compus acest catren, mai consistent decat intreaga opera a anonimului Drille, dar numele ultimului a ramas incrustat pe vecie in el. Vreau sa spun ca statutul epigramei nu e prea departe de acela al anecdotei, productiile genului cochetand cu anonimatul chiar si atunci cand sunt revendicate de autori notorii, al caror merit de capetenie e ca fixeaza pe hartie concentratele de spirit transmise prin viu grai. Incat nu trebuie sa ne miram prea tare daca intalnim, sub semnaturi diferite, subiecte identice rezolvate in chipuri batator la ochi de asemanatoare, ci sa le tratam aidoma numeroaselor variante ale uneia si aceleiasi teme folclorice. Mai cu seama epigramele pe teme generale perpetueaza, indaratul adaptarilor la mereu schimbatoarele circumstante, trasaturile indeobste usor de recunoscut la rubedeniile de sange. Am in fata cateva plachete ale unui epigramist din ziua de azi, Vasile Larco, si-mi verific in paginile lor prejudecatile. Iata una despre destinul scriitorului: "Poetul are un statut/ Statornic de-o vesnicie:/ El scrie cand nu-i cunoscut/ Si-i cunoscut cand nu mai scrie." In paranteza fie zis, probabil ca ritmul cerea, in loc de "statornic", "statornicit". Impresia de "dejа vu" ma intampina si in urmatoarea, consacrata preturilor tot mai ridicate si intitulata "Sarbatoare romaneasca": "C-o scumpete-asa de mare,/ Exclamau mai multe guri,/ La romani e sarbatoare/ Daca fac cumparaturi!" Ca si in aceea care deplange soar