As vrea sa abordez aici un argument care mi-a fost servit adeseori ca reacţie la afirmatiile mele despre necesitatea imperativă de a avea un stat social, bazat pe principiul redistribuirii. Reacţia cel mai adesea întâlnită este aceasta: nu ne putem permite un stat social, pentru că 1) nu avem bani şi puţinii bani care îi avem trebuie sa îi investim în infrastructură etc şi 2) trebuie mai întâi să obţinem creştere economică, abia mai apoi ne putem gândi la redistribuire.
Referitor la prima parte a argumentaţiei, nu am nimic, de principiu, împotriva investiţiilor statului. Investiţiile statului nu fac parte din paradigma unui stat minimal, ci din contra, sunt convergente cu un stat cu atribuţii extinse. Investiţiile statului generează locuri de munca şi bunuri publice pentru propriii cetăţeni. Se pare însă că, contrar la ceea ce se afirmă, statul roman investeşte destul de mult, cel puţin raportat la propriu PIB – în 2009, şi nu numai, România a avut cele mai mari cheltuieli cu licitaţiile publice şi cu investiţiile. Efectul? Câţiva kilometri în plus de autostradă, ce pot fi măsuraţi cu rigla unui şcolar, tot soiul de săli sportive şi săli polivalente pentru copii care nu se mai nasc şi, mai ales, o mulţime de contracte pentru clientela politică a celor de la guvernare. Dar dihotomia dintre asistenţă socială şi investiţii este una falsă, cel puţin în cazul românesc. Alegerea, în cazul nostru, nu este între investiţii numeroase sau asistenţă socială, ci între investiţii eficiente, cu folos sau bani publici ce aterizează în conturi private.
De ce nu umblă nimeni să reducă aceste cheltuieli în loc să arate cu degetul la săracii asistaţi care „întind mâna” către stat? De ce mâna întinsă a clientelei politice nu este ruşinoasă, dar mâna săracului este pomanagioaică? Nimeni nu îndrăzneşte să sugereze sistarea sau cel puţin diminuarea investiţiilor statului, p
