Banul e legat firesc, în literatură, de personajul masculin. Acesta îl "face", îl pierde (uneori cu femeia sau datorită ei), îl manipulează sau se lasă manipulat de el. Personajul masculin impune, literar si extraliterar, si prejudecătile cele mai puternice legate de bani: că ar fi diabolici si că n-ar aduce fericirea, de unde impresia unora că lipsa lor o aduce. De remarcat că doamnele s-au împăcat întotdeauna în cărti mai discret si mai armonios cu ochiul-dracului, domnii, în schimb, cad dintr-o extremă în alta. De la povestile orientale pline de găsitori de comori pînă la Inimă rece de Wilhelm Hauff, de la Euclio din Aulularia lui Plaut la Shylock din Negutătorul din Venetia, de la Avarul de Molière pînă la Hagi Tudose al lui Delavrancea, si fără a-i uita pe strîngătorii de bani balzacieni, bărbatul se lasă atras de ispitele clinchetului auriu la fel de usor ca de cîntecul sirenei cu păr de aur. Povestile cu clinchet (si mai tîrziu cu fosnet) sînt în acelasi timp povesti cu cîntec. Tonul final al acestora este cel moralizator, menit să-l ferească pe bărbat de strălucitoarea ispită.

Ochiul galben

Literatura română are povesti cu bărbati si bani încă de la începuturile ei. Este interesant că fictiunea pecuniară începe, la noi cu impunătoare monede străine, nu cu bănutii autohtoni. Motivul banilor care povestesc despre oameni (bărbati) intră în proza noastră la 1844, cu Istoria unui galbîn...de Vasile Alecsandri. Pe scurt, morala povestii banului galben olandez ar fi că singurul personaj care poate vorbi cu detasare despre bani e banul însusi. Un efort remarcabil de a familiariza urechea cititorului cu această formă de comunicare universală (alături de muzică, de matematică si de esperanto, clinchetul banilor e fără granite) face autorul încă din primul paragraf, în care apar nu mai putin de 7 sinonime pe t