Dintre toate premiile acordate în numele lui Alfred Nobel, două suscită întotdeauna cele mai vii comentarii: cel pentru pace şi cel pentru literatură. Premiile oferite pentru disciplinele ştiinţifice (fizică, medicină, chimie) au un ecou mai limitat, lumea le uită mai repede. Literatura şi pacea însă declanşează pasiuni, comentarii, reacţii oficiale ofensate, contestaţii, şi aşa mai departe. Şi pe bună dreptate, pentru că atribuirea lor se face în virtutea unui aliaj savant de criterii, dintre care unele sunt politice, geo-strategice, morale...

Anul acesta putem spune că avem de-a face cu un cuplu fericit: atât Nobelul pentru Pace, cât şi Nobelul pentru Literatură au fost acordate pe merit individual, ca să zic aşa. Liu Xiaobo, dizidentul chinez condamnat la 11 ani de închisoare salvează, prin apelul său la democratizarea Chinei, onoarea unui întreg popor. Iar acest Premiu Nobel acordat unui disident chinez aminteşte întregii planete că astăzi suntem confruntaţi cu o anomalie istorică inacceptabilă. Ţara care e devenit a doua economie a lumii nu este nici pe departe a doua democraţie a lumii, ba am putea spune că la acest capitol este unul dintre exemplele cele mai îngrijorătoare. Marea anomalie nu ţine însă de faptul că regimul de la Pekin nu vrea să audă de democraţie, în definitiv este de înţeles că un partid unic încearcă prin toate mijloacele să-şi menţină puterea. Marea anomalie este că un popor de un miliard trei sute de milioane de persoane nu are timp, obsedat fiind de muncă şi de dorinţa de a se îmbogăţi, să producă şi disidenţi. Ceea ce a reuşit regimul aşa-zis comunist din China este uluitor de fapt: dacă lui Mao nu i-a reuşit revoluţia culturală şi nu a reuşit deci să creeze omul nou, în ultimii 20 de ani succesorii lui Mao au creat de fapt un om apolitic. Niciodată societatea de consum nu şi-a dat mai strâns mâna cu autoritarismul: China demo