În ultimele trei săptămîni am fost mai tot timpul pe drumuri. De aceea a şi întîrziat „Intersecţia“ trecută. În zborurile de lungă durată, călătorului îi stă bine cu cartea. Înainte de a pleca din Columbia, mi-a sosit volumul dedicat lui Cioran, de la Editura L’Herne, o carte de aproape 500 de pagini. Tocmai bună pentru un zbor transatlantic. Şi acest volum – la fel ca acela al Alexandrei Lavastine, în urmă cu cîţiva ani – a stîrnit vîlvă în Franţa. „Le scandal Cioran“ se intitula recenzia din Le Point. În paralel cu această lucrare comemorativă – care conţine contribuţii foarte variate, de la cele ale unor cioranieni români bine-cunoscuţi şi pînă la nume surprinzătoare în acest context, precum acelea ale lui Edward Saïd sau Peter Sloterdijk –, a apărut şi o versiune franceză completă a Schimbării la faţă a României. Împreună cu traducerea articolelor trimise între 1933 şi 1935 de la Berlin, textele publicate dezvăluie cititorului familiar doar cu opera franceză a lui Cioran un angajament politic de dreapta, de un extremism greu de imaginat. La aterizarea la Tel Aviv, ajunsesem cu lectura tocmai la întrebarea prin care-şi exprima ezitarea un profesor de la Columbia University („Mais que faisait-il d’autre qu’y répercuter les effluves criminels qui circulaient dans la Nouvelle Allemagne en marche vers son propre destin?“), şi cu ea am rămas pe durata întregului meu sejur în Israel. Să fi fost doar atît? Nu ştiu dacă Sylvère Lotringer a citit cu atenţie şi articolele despre România („Adamismul românesc“, printre ele) trimise de Cioran la Vremea, în ianuarie şi februarie 1935; concluzia sa – „c’est le moment le plus épileptique de Cioran“ – îmi pare nu doar incompletă sau parţială, ci pur şi simplu eronată. În Israel, lucrînd la o antologie Sesto Pals (care va cuprinde, alături de cîteva poeme, şi texte filozofice şi patru „dialoguri“ extrem de interesante, scris