Încercarea de a înţelege anumite momente-cheie, de mare densitate faptică şi emoţională, care au antrenat consecinţe ample şi de durată în istoria unei societăţi, este, probabil, una dintre cele mai îndrăgite tentative ale profesioniştilor investigării trecutului de către publicul cititor. Prin acest tip de lectură se încearcă descifrarea cauzelor neevidente ale unui fenomen punctual, implicaţiile mai puţin înţelese şi evidenţiate ale acestuia, dar se speră şi că istoricul se poate substitui detectivului, adunînd un dosar cu probe, supunîndu-l nemijlocit atenţiei, interogîndu-l pentru a-i desprinde sensurile şi, nu o dată, încurajînd o lectură senzaţionalistă. Desigur, rămîn, şi într-un asemenea caz, întrebările dintotdeauna ale meseriei: este vorba despre un demers legitim? Se poate astfel obţine accesul la adevăr mai bine decît prin alte abordări? Cît este vorba despre documentul care vorbeşte singur, cît trebuie pus pe seama asamblării – poate manipulative – a dosarului şi cît ar trebui să fie aportul nemijlocit al istoricului, vorbirea în nume propriu? În ce mă priveşte, sînt gata oricînd să citesc volume venind dinspre acest mod pasional şi pasionant de a pune în operă segmentele de trecut selecţionate de autori şi nu mă deranjează împrumutarea acestei tehnici din recuzita romancierilor senzaţionalişti. Istoria, ea însăşi, nu este lipsită deloc de senzaţional, ceea ce este suficient pentru a legitima tentativa istoricului de a da relief faptelor. Desigur însă că momentele-cheie din trecut sînt doar vîrfurile unor procese istorice de amploarea şi mărimea unor aisberguri, iar pentru a fi sigur că descifrezi corect resorturile multicauzale nu strică nişte plonjări mai adînci în profunzimile de gheaţă ale trecutului ascuns de banchizele unui stadiu de cunoaştere încremenit pentru o clipă. M-am gîndit la toate acestea provocat de apariţia recentă a unei noi cărţi s