Gradul de incredere al populatiei in sistemul politienesc nu atinge cote maxime pentru ca impresia generala asupra oamenilor in uniforme albastre este cel mai bine reflectata in bancurile cu politisti. Am un prieten politist. De fapt, cunosc mai multi politisti, dar unul singur imi este prieten. Prietenul meu, plecat din Iasi spre zari mai indepartate si mai calde, era un individ iesit cumva din tiparele mentale si comportamentale ale „organelor legii". Pentru inceput, citea literatura, asculta jazz si nu injura niciodata. Era prieten foarte bun cu niste pictori admirabili si ii placeau foarte mult oamenii onesti. Era gospodar si un om de familie dedicat si atent. In Politie a intrat ca subofiter, pornind adica "de la talpa". A trecut apoi la "furnicute" (trupele de interventie rapida), pentru ca se platea mai bine, desi ura violenta. A fost admis, prin examen, in corpul ofiterilor. Demilitarizarea Politiei, spunea prietenul meu, a fost o gluma buna din care cineva a cistigat niste banuti. Putine lucruri s-au schimbat in realitate. Aceiasi sefi, aceleasi metode si tehnici de lucru, dotari precare, lipsa de viziune si heirupism. Explicatiile pe care le-am primit din partea prietenului meu sint, cred eu, obiective si valoroase pentru ca vin din partea unui om care cunoaste functionarea structurilor din care a facut parte. Imi permit sa le redau si sa le comentez, daca e cazul. Una dintre cele mai mari probleme ale lumii politistilor este, in viziunea prietenului plecat peste mari si tari, lipsa de sefi competenti. Numirile in functii de conducere pe alte criterii decit cel al competentei profesionale au transformat sistemul politienesc intr-o organizatie bazata, ca si in alte domenii de activitate, pe pile, cunostinte si relatii. Nu imi permit sa vorbesc despre structurile de virf, pentru ca nu imi este cunoscuta realitatea, dar la nivelul unei sectii orasenesti de pol