Dacă am realiza un top al celor mai nereuşite regiuni, acestea ar fi: Regiunea de Sud-Est, hibridă din punct de vedere teritorial (deopotrivă moldovenească, valahă şi dobrogreană), Regiunea de Vest, unde judeţul Hunedoara este decuplat de arealul puternic polarizat de Timişoara şi Arad, şi Regiunea Centru, care reprezintă o sumă de teritorialităţi locale, care par că nu vor să se agrege.
Orice construcţie teritorială eficientă are la bază o logică de funcţionare a structurilor sale. Atunci când ne raportăm la nivelul naţional este vorba în primul rând de logica "naturală" a construcţiei interne: o câmpie sau o reţea convergentă de văi către o mare depresiune internă facilitează controlul politic şi militar sau administrarea centralizată a resurselor social-economice fără mari cheltuieli energetice, pe când un teritoriu în mod natural fragmentat va îngreuna considerabil funcţionarea unei structuri centralizate şi va conduce, de cele mai multe ori, la un sistem administrativ regionalizat sau chiar federal. Prezenţa barierelor carpatice şi a celor hidrografice (Dunărea şi Siretul inferior) şi insuficienta lor înzestrare infrastructurală, poziţia periferică a capitalei şi frâna distanţei, neobişnuit de mare pentru perioada actuală, situează România în a doua categorie. Aceste caracteristici ale teritoriului naţional nu trebuie considerate un handicap, ci repere spaţiale, care vin în sprijinul regionalizării şi mai ales al identificării unor geometrii eficiente ale viitoarelor regiuni.
Geometriile nivelului regional de organizare administrativă, aflate sub controlul nivelului naţional, sunt mai instabile, fiind dictate, de cele mai multe ori, de strategiile pe termen mediu şi lung ale statului. Dar cum nivelul administrativ regional, lăsând la o parte efemerele episoade interbelice, va fi o noutate pentru România, trebuie identificate elementele teritoriale
