Nu ştiu cât de mult regretă Adrian Năstase retragerea din cursa pentru preşedinţia partidului. Ştiu însă că a făcut o mutare de şah inteligentă, un „sacrificiu” care îl pune într-o poziţie de aşteptare favorabilă, în contextul unor evenimente viitoare.

Se ştie, din atletism sau din ciclism, că cea mai avantajoasă poziţie este cea din spatele celui care se află la conducerea plutonului, de unde se poate alege cel mai bine momentul atacului decisiv. Nu ştiu când şi dacă va fi cazul ca Năstase să atace decisiv. În acest moment, însă, preşedinţia Consiliului Naţional, pe care şi-a păstrat-o în condiţiile unui vot deschis pe care l-a câştigat fără emoţii, îi permite să facă ce ştie mai bine: să organizeze şi să facă să funcţioneze mecanismul partidului. Un mecanism aflat în pană de idei şi de „combustibil” încă de la alegerea lui Geoană, care l-a considerat un apendice lipsit de importanţă. De aceea sediul din Ion Ionescu de la Brad a fost atât de puţin frecventat de liderii partidului, în ultimii ani, unii dintre ei uitând, practic, drumul până acolo. Totul s-a concentrat în jurul „centrului vital” din Kisseleff, unde trona şeful şi unde dădeau buzna reporteri şi echipe de filmare. În toată această perioadă PSD-ul a funcţionat ca un guvern fără ministere, activitatea concentrându-se în anticamera premierului, unde se ţineau şi şedinţele şi unde se luau hotărâri prin ordonanţe simple care nu mai treceau prin forurile colective. Fără să aibă pretenţii explicite, Mircea Geoană a ajuns să guverneze într-un mod dictatorial catifelat, prin „inelul” său de interese.

Nu că Năstase ar fi procedat, când era şef suprem, altfel, dar el ştia măcar să păstreze aparenţele. Autoritatea sa era una reală, sprijinită pe faptul că în contextul respectiv putea să ceară, având ce oferi. De data asta se află într-o situaţie complet diferită. Pentru a putea urni maşinăria de partid