De regulă, când vorbim despre virtute îi dăm numai o semnificaţie înaltă, profundă, adesea greu de înfăptuit: respectarea cu stricteţe, cu consecvenţă a normelor, a principiilor morale.
De pildă, anticii considerau ca virtuţi cardinale înţelepciunea, curajul, cumpătarea şi echitatea. Dar iată că tot un înţelept antic, Caius Lucilius ( poet latin, 180 - 103 î.H.) priveşte virtutea mult mai apropiată de viaţa noastră obişnuită: „Virtutea e, Albinus, să ştii ce preţ să dai/ La fiecare lucru din tot ce-n faţă ai". Şi iată astfel de virtuţi pe care le putem vedea, le putem trăi fiecare: „Virtute e, de-asemeni, ca-n orice-mprejurare/ Să vezi un lucru-n sine şi nu cum lumii pare,/ Să ştii ce-i drept şi bine sau ce-i folositor/ Şi ce-i onest pe lume, ce-i rău, ce-i stricător,/ Ce-i împotriva firii sau faptă de ruşine..." Chiar şi strângerea bogăţiei nu este o încălcare a virtuţii dacă nu-i un scop în sine: „Virtute-i, totodată, să ştii cât se cuvine/ Să stărui mai departe în strânsul avuţiei, / Cât preţ să pui pe lustrul uşor al bogăţiei..." Apoi, prin virtute să ştii cum să-i cinsteşti pe cei vrednici şi cum să-i înfrunţi pe cei perverşi: „Virtute-i şi prinosul de cinste ce-l îndrepţi/ Celor mai mari ca tine, mai vrednici şi mai drepţi. / Virtute-i şi-nfruntarea în obşte şi oriunde/ A celui care-n fapte perversitate-ascunde." În sfârşit, şi o virtute cu care mulţi ne lăudăm, dar puţini suntem vrednici a o închina poporului care ne-a născut: „Virtute-i grija ţării s-o aibi în locu-ntăi,/ Gândind mai rar la tine şi-adesea la ai tăi". Ce simplu şi cât de bine ar fi să putem trăi în lumina acestor virtuţi pe care le „versifică" Lucilius! De regulă, când vorbim despre virtute îi dăm numai o semnificaţie înaltă, profundă, adesea greu de înfăptuit: respectarea cu stricteţe, cu consecvenţă a normelor, a principiilor morale.
De pildă, anticii considerau ca virtuţi car
