La fel de intunecat precum Road to Perdition, la fel de elaborat precum Heat, la fel de spectaculos (cel putin teoretic) precum Bonnie si Clyde si aproape la fel de realist precum L.A. Confidential, Inamicii publici/ Public Enemies nu are deloc, din pacate, calitatile filmelor mai sus pomenite. Dincolo de documentarea vizibil minutioasa a lui Michael Mann, de coloana sonora excelenta si de actorii principali foarte bine distribuiti, filmul reprezinta mult mai putin decât s-a asteptat toata lumea de la el. Culmea ironiei, probabil ca tocmai constiinciozitatea lui Mann si devotamentul sau pentru amanunt au dus la aglomerarea filmului cu atâtea evenimente, detalii si personaje, incât rezultatul pare schita nefinisata a unei cronici de epoca. Fastidios din cauza urmaririlor nesfârsite si prost conduse, confuz din cauza excesului de detalii biografice bifate, filmul rateaza tocmai trasaturile menite sa-i dea relief personajului principal. Sigur ca, pe de alta parte, nu exista actor mai potrivit decât Johnny Depp pentru a-i conferi lui John Dillinger exact doza de spirit ludic si sarcasm care-l scoteau din rândul gangsterilor scelerati care ucideau din sadism si bravau din grobianism. Cu un perfect simt al rolului, Depp foloseste cu eleganta toata gama de expresii de la zâmbet la rânjet si de la tandrete la nebunie, nedepasind niciodata granita bunului gust. Iar cei surprinsi de subtilitatea si resursele lui nu l-au vazut probabil in toate rolurile pe care le-a jucat (care demonstreaza o flexibilitate iesita din comun) si nu i-au citit biografia si declaratiile (care denota si ele o personalitate complexa si absolut cuceritoare). Tot efortul lui Depp nu reuseste insa o concentrare asupra unei linii biografice limpezi, pentru ca toate miscarile si actiunile lui Dillinger sunt invelite in nenumarate preambuluri si concluzii la actiunile sale, care aplatizeaza orice ritm