Îl văd întâia oară pe René Girard pe foarte "culturalul" canal "La sept", într-o emisiune reluată, ca de obicei sâmbăta, de câteva luni încoace, pe mai accesibilul canal 3. S-a nimerit bine, tocmai îi citsc ultima carte: Shakespeare - Les feux de l'envie, scrisă de autor în engleză, tradusă acum în limba franceză - şi apărută la Editura Grasset, unde s-au tipărit şi toate celelalte cărţi ale sale, începând cu aceea care l-a lansat, cu exact trei decenii în urmă - Mensonge romantique et vérité romanesque (Minciună romantică şi adevăr romanesc, 1961). Între timp, Girard a devenit unul din marile nume ale criticii, antropologiei, filozofiei franceze (şi mondiale, poate şi mai mult); ideile sale, pline de forţă, extrem de originale, au început şi au continuat să circule, provocând entuziasme intelectuale, dar şi antipatii şi rezistenţe, ceea ce e firesc, întrucât sunt eminamente idei polemice, expuse cu o energie a delimitării, cu "temperament" cu o claritate tăioasă, cu o îndărătnicie orgolioasă, dispreţuitoare faţă de mai tot ce le-a precedat pe domeniile pe care, fără să bănuiască deloc ce-i aşteaptă, atâţia alţii (cu imprudenţă, s-ar zice...) s-au încumetat a se aventura...
Studiul despre Shakespeare nu prea are de-a face cu conceptul tradiţional, nici cu cel modern, al criticii literare, ci este un fel de "aplicare" - bucuroasă la culme că poate descoperi la tot pasul în opera cercetată, atâta îndreptăţire, atâta adecvare -, a ideilor forţă, a principiilor "obsedante" - expuse fără economie de reluări, de repetiţii (uneori cam obositoare) în toate cărţile lui René Girard, pornind de la aceea de debut, din 1961, dar cu precădere în La Violence et le sacré (Violenţa şi Sacrul, 1971), Des choses cachées depuis la fondation du monde (Lucruri ascunse de la facerea lumii,1978), Le Bouc émissaire (ţapul ispăşitor, 1982), La Route antique des hommes perv