Foto: Thinkstock La rădăcina tuturor simţurilor omeneşti stă cel de-al şaptelea simţ, adică „simţul iubirii”, spune Lazarev în una dintre cărţile sale. Simţul iubirii ne amorţeşte sau ne dezmorţeşte privirea, puterea de a atinge, a mângâia, a auzi, a ne mişca, a înţelege, a visa, a face planuri, a ne bucura sau a gândi. Simţul iubirii trebuie să fie simţul sufletului şi suflul vieţii însăşi; el poate încălzi raţiunea, o poate îmblânzi şi o poate îmbrăca în rochia frumuseţii.
Simţul iubirii e ca soarele, el trezeşte viaţa în noi şi ne ajută să simţim bunătate în faţa dificultăţilor şi să privim sensul suferinţelor omeneşti, dincolo de suprafaţa lor. Iubirea deschide viziunea şi clarviziunea, care pot vedea peisajul existenţei în profunzime, care pot înţelege şi răutatea, şi mânia, şi durerea, şi deprimarea, şi manifestările agresive ale omului.
Iubirea „iartă totul, rabdă totul, înţelege totul”, cum spunea Apostolul Pavel şi, poate, tocmai de aceea ea este simţul aflat la rădăcina văzului, al auzului, al mirosului, al atingerii şi al mişcării noastre într-o lume interioară sănătoasă. Vorbesc aici despre mişcarea interioară, tocmai pentru că simţul iubirii nu este unul fizic, posibil de localizat într-un organ, dar manifest prin tot ce suntem noi, deopotrivă prin formele fizice, cât mai ales prin cele emoţionale. Un bun-simţ al iubirii ne ajută să trecem mai uşor peste momentele traumatizante ale vieţii.
Un simţ normal al iubirii ne smulge din ghearele posesivităţii, ale geloziei, ale mândriei, ale egoismului şi ale „virtuţilor raţiunii”, în general, transformându-ne în acele fiinţe bune care vrem să fim. Nouă ni se diminuează excesiv şi, adesea, periculos simţul personal al iubirii atunci când aşteptăm iubirea de la alţii, dar ne manifestăm – în acelaşi timp – fără iubire cu ei. Cum se face, oare, că ne supărăm pe acţiunile, comportamentele sa