Dacă fostul premier Emil Boc nu ar fi fost forţat de colegii săi să plece în februarie anul acesta, în plin viscol, şi dacă PDL nu s-ar fi temut să meargă în campanie cu propria siglă, probabil că ar fi obţinut un scor mai bun la alegerile de duminică.

Dar dezicerea de propriul premier a fost catastrofală pentru acest partid, pentru că a arătat că nici oamenii lui nu au avut încredere în politica sa, este adevărat, otova.

Dacă Emil Boc ar fi putut spune, în decembrie 2012, iată, am tăiat salariile în 2010, dar am revenit după doi ani, şi dacă ar fi promis şi o revenire a TVA în jos cu 2-3 puncte, probabil că nu ar mai fi fost atât de jos în sondaje azi. Propunerea de după, cu Mihai Ungureanu şi echipa sa interimară, nu a mai funcţionat pentru că era evident că se cam terminase benzina soluţiilor.

Banii împrumutaţi au fost cheltuiţi, iar drama este că, într-un mod parcă desprins de ceea ce se întâmpla înainte de '89, când până şi ideile de schimbare erau încurajate şi controlate strâns de centrele puterii, reforma statului român, a administraţiei, a fost epuizată ca subiect fără să fie făcută, deşi era nevoie de ea.

Guvernul Boc a pus pe masă în prima şedinţă de guvern salariile de la companiile de stat şi faptul că trebuie reduse până la nivelul unui secretar de stat. Erau date ca exemple de risipă a banului public.

Şi este corect, dar nu suficient. Faţă de anii '90, din 2006-2007 încoace, de când veniturile şi cheltuielile statului au crescut semnificativ, marile tunuri nu se mai dau de către angajaţii firmelor de stat, ci de către firmele care semnează contracte cu statul.

Achiziţiile totale de bunuri şi servicii şi pentru investiţii ale statului, buget consolidat, sunt de 30 de miliarde de euro pe an. Companiile de stat mai au afaceri de circa 10 miliarde de euro pe an, adică 2,2% din totalul cifrei de afaceri globale de 227 de m