Arta de a accepta, cotidian, teroarea micilor oprelisti poarta un nume in viata: stil. Am avut odinioara un profesor usor bizar (intre timp emigrat), care ne povestea emfatic – noua, liceenilor fara complexe care doream sa fim, in acord cu ritmurile generatiei beat, fara sa fi reusit vreodata – ca valoarea unei personalitati se masoara prin capacitatea acesteia de a accepta si de a-si impune restrictii. Rezultanta acestei formule restrictive – spunea el – se numeste in cele din urma tot stil, fiindca ea tine de o arta a limitei, care separa individualitatea puternica de conditia anonima integratoare, permisiva, a masei.

Fiindca lucrurile acestea ne pareau a fi din cale-afara de abstracte atunci, la o virsta a prometeismului marunt si a revoltelor mimetice, profesorul nostru ne dadea ca exemplu analogic orasele intrate deja bine pe fagasul industrializarii fortate, al ingineriilor sociale menite sa le altereze demografia si al uniformizarii, din care noi nu vedeam decit blocurile. Si-au pastrat stilul si identitatea – ne spunea el – doar acele aglomerari urbane in care constiinta sociala a limitei a avut parte de suficient timp sa se consolideze, doar acele orase in care s-a articulat un orgoliu identitar bine structurat, desi nu lipsit de rigiditati, un orgoliu, de regula, de sorginte burgheza, nitel pudibond, nitel ipocrit (nu discutam asta...), rezistind eroziunii timpului si muncii oamenilor care actionau – uneori fara sa gindeasca – in numele acelui timp.

Altfel spus, cobora glasul atipicul nostru profesor – fiindca toate acestea se intimplau spre sfirsitul anilor ’60, cind peretii aveau urechi pe la colturi, care nu se sfiau sa rezoneze otravit, cu atit mai mult cu cit traiam intr-o urbe transilvana destul de restrinsa ca numar de locuitori, unde vorbele prindeau repede aripi –, mai pastreaza stil doar acele orase ale noastre care nu s-