În Franţa nu este un secret faptul că 80% dintre jucăriile care se găsesc pe piaţă provin din China. În alte ţări europene, şi nu numai, acest procent este şi mai mare. De câte ori am intrat, în ultimii anii, cu copilul meu într-un magazin de jucării, cu greu am găsit un produs care să nu poate marca made in China. Sigur, pe unele etichete este marcat faptul că respectivele jucării au fost concepute în Uniunea Europeană sau în Statele Unite, dar mai toate au fost produse în China.
Mie personal, însă, mi-ar fi plăcut să-l pot duce pe copilul meu într-un mare magazin de jucării unde să-i pot arăta jucării din toate ţările lumii: chinezeşti, de ce nu, dar şi finlandeze; americane, dar şi marocane sau iraniene, franţuzeşti, dar şi altele făcute eventual de eschimoşii din Alaska... De mai multe ori am citit, în Franţa, articole scrise de comentatori care se indignau că atelierele de jucării tradiţionale dau faliment şi îşi închid porţile. S-ar părea că fenomenul este mai general: intrăm într-o eră în care multe ţări, printre care şi România, nu mai fabrică jucării pentru copiii lor.
Mă întreb deci serios dacă o ţară care nu mai fabrică jucării pentru copiii ei se poate pretinde cu adevărat independentă, suverană şi liberă... Eu cred că nu. Când toţi copiii de pe planetă încep să se joace cu aceleaşi jucării produse de fapt de câteva mari firme multinaţionale şi fabricate în China, avem de-a face de fapt cu o spălare de creier planetară. Societatea de consum este pe cale să creeze un copil unic pe planetă, un copil global, care are aceleaşi gusturi şi devine devine dependent de aceleaşi produse.
Când adulţii nu se mai interesează de jucăriile copiilor, nu se mai interesează nici de viitorul lor. Spune-mi cu ce te joci ca să-ţi spun cine vei fi... Poate că această parafrază pare cam dură, dar ea conţine un anume adevăr. Aşa cum comunismul
