Spuneai ca ai incheiat cu Lorenzaccio o perioada din viata ta artistica. Ce s-a terminat si ce incepe?
Lorenzaccio a fost o sinteza a tot ceea ce-am facut, si am reusit prin acel rol sa compun jocul cu mastile – personajul si masca, omul si masca, ce se ascunde dupa ea, pina unde e omul si unde incepe masca. Am exploatat intr-un fel si hotarele intre om si personaj, intre actor si om. Lorenzaccio a fost un prilej foarte bun pe care l-am exploatat. Ce incepe acum? A inceput un altfel de teatru, cu Ochi de copil si cu Lectia, aparent mai retras, dar numai aparent, pentru ca fortele interioare care au explodat cu Lorenzaccio sint acum mult mai intense – asa cred si asa incerc sa lucrez.
Avind in vedere ca lucrezi atit de mult cu Victor Ioan Frunza, cum se armonizeaza aceasta noua perioada artistica a ta cu programul teatral al directorului de scena?
Si el incepe sa exploateze spatiul intr-un alt fel. Teatrul trebuie sa se adreseze omului de azi, si de aceea modalitatile pe care le alegi trebuie sa fie adecvate.
Profesorul din Lectia e un astfel de om?
Absolut. Are melon. Inseamna asta ca e un om demodat? E un om de azi si de ieri si de miine. E profesorul pe care-l avem in cap, pe care-am fi vrut sa-l avem, omul care ne-ndeamna, in care credem, poate sa fie si mentorul nostru, idolul nostru. Sigur ca daca n-are un pic de grija, profesorul e depasit; te uiti la profesorii de scoala generala sau de liceu si-ti dai seama atunci ca procedeaza la fel cum o faceau si atunci, nu mai raspund la ceea ce esti tu acum. Au ramas la un anumit stadiu, pentru care sint buni, dar daca nu realizeaza acest lucru si nu-l depasesc, vor ramine in urma. Poate asa erau si cind ii considerai idoli, dar nu-ti dadeai seama de asta. Sau poate din contra, intorci capul si realizezi ca nu-i asa. Rolul meu a fost sa sintetizez aceste
