Intr-un amplu, serializat şi confuz text critic, intitulat Puncte din oficiu pentru literatura tânără şi apărut în "Observator cultural" (nr. 437 şi 439), Paul Cernat priveşte cu un fel de milă dispreţuitoare starea prozei noastre tinere.
Dacă autorul n-ar fi ceea ce este - unul dintre cei mai buni critici ai generaţiei 2000 -, articolul său "de direcţie" ar putea fi trecut sub tăcere, ignorat laolaltă cu multele curiozităţi şi enormităţi rulate, de la Revoluţie încoace, pe seama literaturii autohtone. Cum însă ceea ce scrie Paul Cernat contează, într-un fel sau altul, nu e surprinzător că intervenţia sa a stârnit destule reacţii, preponderent negative, pe forumul revistei şi pe câteva bloguri. Mutând, acum, discuţia din nou pe hârtie, îi dau o vizibilitate sporită şi o expun unui public matur cultural (cum e publicul României literare), mai înclinat, prin firea lucrurilor, să agreeze teza lui Paul Cernat. Aşa cum pare firesc ca tinerii comentatori şi blogger-ii să apere literatura nouă împotriva celui care o taxează dur, e probabil că şi adepţii literaturii înalte, cu majusculă, ai Capodoperei atemporale, vor veni în întâmpinarea hiperexigentului critic al prozei noi.
Şi totuşi, de la bun început, trebuie să spun că această subîmpărţire pe grupe de public şi de vârstă, pe medii culturale etanşe, necomunicând între ele, îmi displace profund. Tinerii cu proza tânără, iar Paul Cernat şi vârstnicii cu marea proză fără vârstă: nu-i oare facil? Amintindu-mi propriile reacţii din adolescenţă, aş zice că tânărul este fascinat de Tolstoi ori Dostoievski în aceeaşi măsură cu un cititor experimentat; ba încă mai mult, cu intensitatea descoperirii. Iar din partea cealaltă privind faptele, o carte excepţională a unui tânăr scriitor (fie el poet sau prozator) ar trebui recunoscută imediat, de la prima lectură, nu numai de un june cititor, din aceeaşi generaţi
