Despre autorii si cartile anilor ’65-’89 abia de acum inainte se va putea scrie la rece, cu distanta, fara parti pris-uri ideologice, pentru ca, oricit de sagace si de subtile ar fi fost analizele „la cald“ consacrate fenomenului literar al perioadei invocate, ele isi vadesc astazi lipsa de perspectiva. Totodata lucrarile mai ample despre literatura scrisa in anii comunismului – si ma refer aici atit la monografii de autor, cit si la volume de sinteza – sint deocamdata deconcertant de putine.
Asa incit, atunci cind vrem sa citim cite ceva din literatura critica dedicata unui autor postbelic, ne vedem nevoiti sa apelam, daca acel autor nu e Marin Preda, Nichita Stanescu sau Marin Sorescu, aproape exclusiv la bibliografia critica din periodice ori cel mult la prefete/postfete sau la volume ce antologheaza articole, eseuri, cronici, recenzii. Faptul nu e, de altfel, de mirare intr-o literatura ca a noastra unde nu avem inca editii de Opere complete (cu aparatul critic aferent) pentru toti scriitorii importanti/clasicizati...
Asupra poeziei lui Mircea Ivanescu s-au pronuntat destul de numerosi comentatori – unii dintre acestia, critici de inalta tinuta (Nicolae Balota, Matei Calinescu, Ion Pop, Lucian Raicu, Ion Negoitescu, Eugen Negrici s.a.) –, insa doar pe spatiul relativ mic al cronicii literare, al eseului publicat intr-o revista sau al studiului introductiv.
Nu exista nici o monografie consacrata poetului: de la aceasta evidenta porneste cartea tinarului poet si universitar sibian Radu Vancu (n.1978), Mircea Ivanescu. Poezia discretiei absolute. Raportindu-se avizat, constructiv, dar nu o data polemic la exegeza ivanesciana, autorul volumului (la origine o teza de doctorat sustinuta in 2005) propune o schita de profil coerenta si inedita a discretului creator al lui Mopete. Spun „schita“, pentru ca Radu Vancu nu realizeaza, si nici
