În prima jumătate a secolului trecut, Europa a fost sfîşiată de două războaie, distrugîndu-şi astfel şansa de a juca un rol principal pe scena politicii mondiale. În a doua jumătate a secolului, lideri cu viziuni mai largi au trecut peste nocivele sentimente de ranchiună şi, gradual, au început să construiască instituţii menite integrării statelor europene. Ideea unei noi dispute franco-germane părea imposibilă, iar dezvoltarea Uniunii Europene a crescut şansa Europei de a reveni în scenă, sporindu-i de asemenea şi capitalul de soft power. Din păcate, această reuşită istorică ridică în prezent multe întrebări.
În luna mai a acestui an, pieţele financiare şi-au pierdut încrederea în puterea Greciei de a se descurca cu deficitul bugetar şi în posibilitatea de a-şi plăti datoriile. Temerile de neîndeplinire a datoriilor au început să afecteze şi alte ţări, precum Portugalia şi Spania, unele dintre cele 16 membre ale zonei euro. În replică, guvernele europene, Banca Centrală Europeană şi FMI-ul au conceput un program de salvare a zonei euro în valoare de 700 miliarde de euro, pentru a calma inflamarea financiară.
Uniunea Europeană are de-a face deja cu constrîngeri semnificative. Integrarea fiscală e limitată. Identităţile naţionale rămîn în continuare mai puternice decît o trăsătură europeană unică, în ciuda celor şase decenii de integrare, iar interesele naţionale, subjugate încă intereselor trecutului, au întîietate. Dorinţa de a mări Uniunea la 27 state (cu multe altele care urmează) face mai probabil scenariul ca instituţiile europene să rămînă sui generis, micşorînd şansele închegării unui singur stat federal european.
DE ACELASI AUTOR Primul termen al doctrinei Obama Enigma Coreei de Nord Opțiunile Japoniei Poate Rusia să fie măreaţă?
După cîteva decenii, Europa a alternat între optimismul excesiv şi crize de europesimism, ca cele din pr